Ziceti, va rog! Ce sa fac eu? Cand vin in vacanta in Romania sa-mi blestem bunicii care nu mai sunt si care au trait Comunismul, crezand in virtutile lui? Sa imi dau in judecata parintii ca au luat casa de la Ceausescu bine merci si au acceptat sa se duca la munca, sa aiba copii, sa se distreze, sa traiasca? Sa-i admonestez pe fostii vecini, rude, prieteni care si ei au trait si construit pe-atunci si care poate uneori devin chiar nostalgici?

 

Eu nu pot face asa ceva in ruptul capului! Ar insemna sa ma revolt impotriva insesi existentei mele, impotriva mea insumi ca rezultat al acestor multor vieti. Eu pe toti aceia despre care vorbesc am datoria si responsabilitatea sa-i iert. Sa-i iert pentru ca in primul rand sa pot EU supravietui! Sa-i iert si pentru ca timpul lor nu poate fi si timpul meu!

 

Ce sa fac? Sa ma rascol impotriva profesorilor de la scoala care au lasat toti repetentii si pilosii sa treaca, stirbind astfel din valoarea celor care intr-adevar munceau? Sa-i blamez pe cei din universitati ca au acceptat in genunchi sa aiba ca studenti oameni care ar fi trebuit de fapt sa reia clasele primare? Ca s-au bucurat de plocoane si-au creat astfel generatii intregi de ‘nimeni’ din punct de vedere professional?

 

Nu m-ati inteles! Eu nu ma pot pune impotriva unei istorii care vine ca o avalansa dintr-un trecut al milioanelor de predecesori ai mei… Doamne fereste! Eu – cum fac, cum nu fac – trebuie sa ii iert!

 

Si chiar si pe criminalii in masa trebuie sa-i iert! Adica nu numai pe Dan Condrea (daca va fi dovedit vinovat) – care de ieri nu mai e – dar si pe toti ceilalti criminali care inca se misca liberi prin spitale, (foste si actuale) orfelinate, judecatorii, scoli, universitati, partide, strazi, etc.

 

Dar nu se poate astepta nimeni sa iert, scuzati-ma, o forma de amnezie auto-impusa si un bordel al uitarii de sine in care unii s-au distrat nebun cezand ca vremurile vor fi vesnice… Duplicitatea poate fi oricand iertata, dar actoria perfecta, cand se intra in rol pana la carne, asta nu se poate ierta!

 

Curajul nebun (la propriu) de a-ti lasa facultatea memoriei la usa de intrare a existentei si de a dansa in sarabanda crezand ca istoria incepe si (poate) se termina cu tine, nici asta nu se poate ierta.

 

Aceste atitudini si alegeri nu pot fi iertate nu pentru ca n-as vrea sau n-as putea eu sa le iert – teoretic, as vrea – dar aceste fenomene ies pur si simplu din sfera si domeniul de actiune al iertarii.

 

Uitarea auto-impusa, auto-sclerozarea si auto-mutilarea constiintei si a memoriei pentru foloase de oricare fel (mai ales pentru ratiuni de placere pura) ies, zic eu, din sfera umanului si nu cred ca s-au gasit inca mijloacele pentru a le masura sau judeca.

 

Pana cand asemenea mijloace se vor gasi, viata – ca intr-o jungla – opereaza cu dreptatea ei (care functioneaza intr-un fel iata, care pare atat de neinteles pentru noi).

 

Asa se face ca uitarile si amneziile de mai demult sau de mai devreme, toate infaptuite cu acordul precis al autorilor, ne lasa descoperiti in fata unei justitii a ‘speciei’ – o justitie muuult mai imprevizibila si mai aspra decat ne-am inchipui noi.

 

Asa se face ca somnul uitarii noastre – de acum si de muuult mai demult – a nascut (dar chiar a nascut) monstri. Ei sunt – cum a fost pana ieri si Condrea (din nou, daca va fi dovedit vinovat) – arhitectii crimei in masa care se desfasoara mai peste tot in Romania si care, ca in tragediile grecesti, e baia de sange in care destinul (cine-o fi el?) ne spala aleatoriu, fara a ne da nici o garantie a vreunei posibile izbaviri de sau din ceva.

 

Iar acest ceva mi se pare mie ca e cheia!

 

Eu cred ca iertarea (de sine mai cu seama) este – dintre strategiile sau variantele de supravietuire – singura capabila de a ne scoate catusi de putin de pe circumferinta sangeroasa a acestui cerc vicios (s-ar putea spune chiar capabila de a ne civiliza). Numai ca iertarea se pare ca nu poate functiona decat in tandem cu memoria (acest bisturiu implacabil si vindecator). Asa cum e stiut, nu (ti) se poate ierta ceva de care nu vrei sa iti amintesti. Nu se poate sa (te) ierti si sa mergi mai departe daca nu vrei sa recunosti ce ai facut, ce ti s-a intamplat, ce ai crezut, ce ai vrut, ce ai gresit, ce ai trucat, ce ti s-a facut, ce ti s-a impus…

 

In filmul Calauza al regizorului rus Andrei Tarkovski, camera in care puteai afla cea mai adanca si cea mai adevarata dorinta a ta se afla intr-un spatiu bine pazit si izolat de autoritati, accesul fiind interzis. Si totusi, cei indrazneti calcau regula si faceau calatoria inspre acea ‘Zona’.

 

Autoritatile…

 

La noi, Zona aceasta am inconjurat-o noi insine cu gardul electric al refuzului si incapatanarii criminale, am pus bombe pe margine, am inzestrat-o cu paznicii fiorosi ai indobitocirii auto-impuse si a refuzului total de a mai crede in noi ca fiinte umane capabile de progres.

 

Asa am inteles noi sa ne rupem cu proprii dinti cordonul ombilical care ne lega de Istorie.