La politica nu ma pricep mai mult decat oricare cetatean obisnuit – obisnuit sa priveasca televizorul sau sa citesca presa. La economie mai putin. In orice caz nu mai mult decat oricare cetatean obisnuit care isi planuieste bugetul si se intreaba uneori ‘cum dracu de fac unii atatia bani’. La justitie si mai putin: tot atat cat un cetatean obisnuit care ar vrea – in mod sincer – sa vada infaptuindu-se si sa traiasca intr-o societate mai dreapta, mai echilbrata. La cele sfinte, putin de tot – dar ma astept, ca orice cetatean obisnuit, ca cei ce predica sa si puna in practica ceea ce predica. La sport, deloc. Si asa mai departe…

 

Am insa o abilitate pe care mi-au dat-o inclinatia (probabil), scoala si experienta: acea abilitate de a citi lumea si lucrurile ca pe un spectacol de teatru. Pe politicieni, economisti, justitiari, sportivi, popi, si pe artisti chiar, ii inteleg ca pe niste personaje care intra sau ies din scena, se afla in conflict, se aliaza, se pupa, se iubesc, isi sapa unii groapa altora, etc. Iar un spectacol cu oameni ca cei din Romania este garantat sa fie intotdeauna interesant si niciodata plictisitor. Are intotdeauna acea atat de necesara doza de comic, de pitoresc, de boema, de mahala, in fine toate ingredientele pentru a deveni ceea ce numim un spectacol adevarat.

 

De putin timp insa, aceasta parere a inceput sa-mi dispara, inlocuita fiind cu o senzatie de spaima. Mi se pare ca dintr-o data, decorurile s-au rupt si au cazut, actorii au ramas goi, dezbracati de mantiile lor si teatrul, scena au ramas dezolante si goale, aratandu-ne un spectacol bizar, pe cat de neasteptat pe atat de infiorator.

 

Dupa mai bine de 25 de ani – timp in care in Romania oamenii onesti, profesionisti, fara pile si interesati sa construiasca ceva bun (oamenii cu instinct normal cu alte cuvinte) au fost in mod sistematic eliminati din toate mediile de activitate, dezarmati prin batjocura, umilinta si s-o spunem deschis printr-un comportament mafiot – avem viu in fata ochilor rezultatul sordid al acestei ‘munci’ indelungate.

 

Romania este acum o tara care nu mai are si nu mai gaseste cu nici un chip lideri: cei la care ne-am fi putut gandi fie au parasit de mult corabia (neobservati de nimeni si invinsi de sistem) fie au ramas doar efigii ale unui timp care-a murit de mult, fara macar sa stim. Elementul cu adevarat tragic al acestei povesti este ca liderii veritabili sunt acum o specie disparuta. E inutil sa notez ca la showul alegerilor din anul acesta nu vor mai exista nici macar bufonii cu care ne obisnuiseram si care in ciuda putregaiului moral pe care-l purtau, reuseau totusi sa degaje un soi de umor care ne putea face sa speram (la limita) ca spectacolul ar mai putea totusi continua.

 

Artistii acum sunt dezbracati de costume, teatrul e in ruina, si in general peste tot miroase a ars.

 

Romania a devenit, mi se pare mie – si imi doresc sa gresesc – vasul spart despre care vorbea Paler la un moment dat. Abia acum putem vedea – cu ochiul liber – profetia lui Paler implinita.

 

Intrebarea cea mai arzatoare ramane – dupa ce ne vom dezmetici din socul acestui spectacol frant; si ar fi bine ca dezmeticirea sa ne ia cat mai putin – Ce urmeaza? Cine va intra acum in scena? Caci, asa cum bine ne invata cantecul: ‘The show must go on!’

 

Al meu raspuns este unul pesimist.

 

La noi comunismul n-a putut fi niciodata condamnat cu adevarat si ma tem eu ca nici nu va putea vreodata fi intr-adevar condamnat. Ma tem ca la noi prelungirea aparent la nesfarsit a termenului de retributie pentru cei vinovati pentru inchisori, genocid, infometare, devalizare, pentru atentat la siguranta nationala prin subminarea continua a valorii, etc. – aceasta prelungire a termenelor n-a fost deloc intamplatoare. Ea pregatea de fapt intr-un mod foarte inteligent intrarea in scena a unei noi specii, cultivata in laboratoarele comunismului si eliberata din eprubeta in mediul inconjurator, unde si-a dovedit din plin rezistenta si caracterul prolific.

 

Vestea buna e ca vechiul virus comunist a murit: el a apus pasnic la umbra racoroasa a tranzitiei care nu se va mai termina niciodata. Vestea foarte proasta este ca mutantul acestui virus a supravietuit extrem de bine: el este ‘omul nou’ la patrat, el este OMUL NOU-NOUT, el este materialstul-dialectic rezistent la bomba atomica si capabil de performante de adaptare inimaginabile. Pe langa omul nostru nou la patrat, vesticul materialist, neo-liberal, post-modern si desfranat, drogat, fost colonialist, ateu, care imbratiseaza refugiatii si altele este un inger. Un inger, da! Pentru ca inca mai gaseste, saracul, puterea de a se indoi si de a cugeta pe alocuri: trasatura care mai poate intretine speranta existentei unui instinct democratic si in ultima instanta a unui instinct uman.

 

La omul nou-nout al nostru acest instinct n-a existat si nu va putea exista niciodata, pentru ca omul nostru este produsul stralucitor al unor nesfarsite si neobosite experimentari pe constiinta, pe spiritul adanc, pe insasi puterea omului de a-si vinde sufletul la un pret prestabilit. O serie foarte lunga de experimentari care au testat puterea cobaiului de a se alia cu insusi conducatorul experimentului asupra sa, o performanta cred pana acum nemaiintalnita.

 

Aceasta specie noua este capabila de orice, dar mai intai si mai intai ea trebuie sa se declare anti-comunista si salvatoare, pro-democratica, crestina dar si multiconfesionala, toleranta, pro-vestica, blanda, patrioata, legata de traditii dar si de investitorii straini, crezand in Inviere dar si in Mercedes, crezand si in diversitate dar si in a pune botnita cui trebuie oprit sa vorbeasca, democrata si nu prea.

 

Aceasta noua generatie de eprubeta este una spontanee (nu ne-am fi putut niciodata inchipui ca asa ceva va fi deveni posibil), creata 100% in laborator: ea nu are trecut, nici valori altele decat aceea a crearii unei noi Romanii, mai buna si mai dreapta, insa tot de laborator.

 

Intr-o Romanie pustie asadar si in care asa cum am mai spus miroase rau de tot a ars, se ridica usor soarele negru al unui nou inceput – un inceput apocaliptic. Protagonistii unui spectacol de data aceasta total si fara urma de umor – si care sunt sigur ca ne va ingheta sangele in vine – sunt gata de intrarea in scena. Cand privesc in urma la tot ce-a fost (si ma refer aici la istoria recenta si foarte recenta) nu ma pot opri dintr-o mirare extatica: cum au reusit acel haos hilar si devastare vesela, sa se organizeze atat de brutal de repede intr-un final atat de perfect. Trbuie spus ca pregatirea intrarii in scena a acestui tip nou-nout de om si de Roman a fost asigurata – in mod suicidar de altfel – de cei multi care au luptat impotriva ideii de valoare cu o sarguinta care i-ar fi facut invidiosi chiar si pe bravii razboaielor de eliberare ale istoriei noastre mai vechi.

 

Cel mai probabil dintr-o ura oarba indreptata impotriva a tot ce reprezinta valoare si normalitate, aceasta majoritatea informa (pentru ca e doar o masa de fiinte abrutizate) a celor ce azi isi spun natiunea romana, s-au transformat in vestitorii-zombie ai unui final de istorie. Tunetele acestui final se aud nu foarte de departe, ca la o furtuna.