La plecare (soon in English too)
Acum aproximativ o luna, am primit din partea fundatiei C.A.E.S.A.R. (detalii despre activitatile si membrii fundatiei se pot gasi foarte usor online) invitatia cordiala de a scrie un articol care sa dea ceea ce numeau ei un ‘diagnostic obiectiv’ situatiei din teatrul (si spatiul artistic) romanesc si sa propuna solutii la fel de obiective si solid argumentate pentru rezolvarea eventualelor probleme identificate.
Cu oarecare regret, n-am putut raspunde pozitiv la aceasta invitatie din doua motive, primul fiind acela ca in rastimpul acordat pentru realizarea articolului n-as fi putut sa ajung la un punct de vedere indeajuns de obiectiv, deci corespunzator nivelului de expertiza cerut. In al doilea rand, mi-a fost teama ca distanta – si de ani si de spatiu – pe care am luat-o fata de ce se petrece in lumea teatrului din Romania, m-ar fi putut face sa apar oarecum decuplat de prezent – fara sa pot oferi niste solutii cat mai concrete, asadar.
Insa acea stare de regret despre care vorbeam, amestecata si cu o oarecare tensiune interna declansata de subiect, m-au facut sa meditez mai profund la pozitia mea vizavi de problematica starii teatrului si in general a lumii artistice (actoricesti in special) din Romania. Concluzia a fost ca nu am putut scrie articolul in primul rand din cauza ca nu incheiasem, in registru psihologic, socotelile personale cu aceasta ‘lume a teatrului’. Iata, asadar, ca desi sunt plecat din Romania de aproximativ opt ani, am trait tot acest timp pe muchie vis-à-vis de aceasta problema, care acum imi pare fudamentala. Si desi produc teatru intr-o alta tara (vreau sa spun ca nu m-am reorientat din punct de vedere professional) si sunt implicat in predarea de cursuri de teatru studentilor dintr-o alta tara, abia acum s-a ivit nevoia de a scrie si deci de a exorciza intr-un fel, resorturile plecarii mele din Romania – aceste resorturi fiind inextricabil legate si de teatru. Iata deci cum s-a nascut idea acestui ‘neoficial’si neacademic articol, pe care il intitulez ‘La plecare’, desi il scriu cu o intarziere de opt ani.
M-am gandit ca cel mai bine ar fi sa incep cu relatarea pe scurt a unor intamplari de care s-a legat in mod definitiv plecarea mea si a Ilenei (sotia si colega mea) din Romania. Incepusem, imediat dupa absolvirea UNATC-ului, sa colaboram cu teatre din Bucuresti insa pentru nu stiu care motive, nu ne simteam, din punct de vedere artistic, satisfacuti. Asa ne-a venit ideea sa facem teatru cam cum ni-l imaginam noi – deci un teatru independent intr-un anume fel si poate pe undeva si un teatru-inceput-de-la-zero. Pe o perioada de vreo doi ani ne-am straduit sa retraducem ‘Pescarusul’ lui Cehov, cu ajutorul unei studente la Limbi Straine (care avea o specializare in limba rusa si era vorbitoare nativa a limbii). Ne doream un text nou, care sa lase in urma lirismul traducerii lui Moni Ghelerter si poezia melancolica a montarilor trecute.
In fine, dupa o serie lunga de eforturi personale si transformari (retraducerea sii adaptarea textului pentru doar sase personaje, gasirea unor spatii de repetitie, alcatuirea unei distributii si reajustarea acesteia de mai multe ori, cautat sponsori pentru decor si costume, negocieri cu teatre pentru a ne gazdui, si multe altele) proiectul in sfarsit parea ca porneste cu viteza inainte. Fuseseram invitati sa repetam si sa prezentam la Teatrul Foarte Mic, respectiv la Teatrul Mic si daca ar fi placut, s-ar fi putut discuta despre introducerea proiectului in repertoriul teatrului.
In urma acestui neasteptat success (datorat exclusiv Ilenei si calitatilor ei de negociator; success care imi pare si acum extraordinar, avand in vedere contextul de atunci) gandeam ca distributia se va uni si mai mult, incurajandu-ne reciproc sa fim cat se poate de concentrati pentru a produce ceva nou, solid, interesant si de calitate. Efectul a fost pe cat de surprinzator (intr-un fel dureros) pe atat de distructiv. S-a intamplat exact opusul a ce speram: restul distributiei a inceput sa se comporte complet haotic, evident individualist si cu un vadit interes ca fiecare in parte sa se vada/sa se arate cat mai bine, dandu-ne Ilenei si mie senzatia ca au intrat intr-un soi de transa sau de orbire brusca. Intelegeam atunci ca tot ce mimasera ca ii intereseaza la proiect pana in acel punct, ca tot ce acceptasera probabil cu un nod in gat, zicandu-si: ‘Las’ sa daca ajungem noi la spectacol, atunci mai vedem’, tot acest joc iesea la iveala in modul cel mai grotesc si mai dureros. Nu cred ca are sens sa punctez mai departe cu detalii picante descrierea mea: e de ajuns cred, sa spun ca toti si fiecare in parte au inceput sa aiba opinii ‘avizate’ si foarte radicale in privinta a orice: text, scenografie, regie, costume, etc. transformand orice intentie de a organiza repetitiile si de a merge mai deprte, intr-o farsa sinistra. Si nu numai sa aiba opinii, ci sa si vrea sa si le impuna cu orice pret.
Rememorand acum tot acel proces realmente degradant, inteleg ca in fapt lucrurile se pot reduce la fraza foarte simpla: Cred ca incepusera sa se bucure un pic prea devreme. Sau, mai pe romaneste, li se urcase la cap. Si ce mai cred si inteleg e ca nici unul nu si-ar fi inchipuit, infierbantati cum erau de succesul personal pe care-l asteptau cu o inspaimantatoare sete, ca totul se poate opri brusc. Si s-a oprit. Cu doua zile inainte de vizionarea cu directiunea teatrului. Ileana si cu mine am parasit pur si simplu repetitiile si imi amintesc cum in fata intrarii actorilor (unde se gasea si casa de bilete a teatrului), Ileana s-a uitat in sus, si-a facut o cruce si-a zis: ‘Doamne, daca ma iubesti, ajuta-ma sa nu ma mai intorc aici niciodata!’. Si-asa a fost. Tot ce povestesc se intampla undeva pe la pranz. Seara am primit un mesaj pe telefon, in care ni se transmitea ca nu mai e nevoie de noi si… Gata! Tot ce munciseram noi: text, adaptare, sponsorizari, negocieri, toti acei ani de munca erau luati cu toptanul si fara nici o jena si calcati in picioare. Pana si secretarul literar al teatrului (o candidata ca atatea altele, ajunsa prin ricoseu la Teatrologie, fiind respinsa la examenul de Actorie) se facea acum ca nu ne mai cunoaste. Picanterii, vedeti? Nu ma pot abtine…
Acela a fost momentul in care am stiut ca vom pleca. Nu a durat mai mult de 6 luni si am parasit tara. Iara pentru cei curiosi, povestea cu ‘Pescarusul’ a mai durat inca vreo doi ani cred (vorbesc din auzite acum, deci oarecum aproximativ cu privire la perioadele de timp) pentru ca oamenii ramasi in proiect erau complet disperati sa-l fure pana la capat. Am aflat ca intr-un final totul s-a naruit.
Sunt convins ca Ileana si cu mine n-am fost singurii care au traversat un astfel de ‘episod’ (cuvantul e destul de bland). Si in mod normal nu l-as fi mentionat in ruptul capului, pentru ca nu gasesc absolut deloc placere in a expune astfel de intamplari (nici chiar atunci cand vine vorba de o auto-exorcizare, care prin definitie trebuie sa fie putin expozitiva). Nu as fi mentionat episodul daca nu l-as fi considerat simptomatic pentru ce cred eu ca se intampla in ‘teatrul romanesc’ (expresia este total nefericita si incompleta, insa nadajduiesc in puterea cititorului de a compensa cu imaginatia proprie) si in societatea romaneasca per ansamblu.
Despre ce as fi putut eu sa scriu in articolul pentru C.A.E.S.A.R.? De unde sa fi inceput? Si ce solutii as fi putut eu propune, din moment ce nu reusesc deloc sa trec peste imaginea dezolanta a unui deceniu si ceva (incep sa numar din adolescenta mea) in care am asistat intr-un plan general, nu numai in teatru, la o surpare continua si perfid pusa in opera, a tuturor esafodajelor si structurilor, de orice fel – bune sau defectuoase. Cu ce sa incep? Cu cocleala si pacla UNATC-ului, unde o adevarata infectie de oportunism (financiar si artistic) a corupt probabil definitiv ceea ce putea fi pastrat ca un filon de autentic si de binevenita continuitate in pedagogia teatrala? Sa continui prin a vorbi despre surparea prin mediocritate a scolii de teatru? Cand vorbesc despre mediocritate, nu ma refer neaparat la actori sau artisti de mana a doua si a treia si de odraslele si afiniii lor, care pot ajunge sa conduca clase, departamente sau chiar institutii. Nu ma refer la acest aspect, desi… Ma refer la absenta oricarei forme de ideal pedagogic sau artistic, in afara de acela al unei reusite facile, superficiale si de conjunctura. Reusita pusa sub umbra intamplatorului, a ocazionalului, a provincialismului si amatorismului vis-a vis de un proces care ar trebui, in mod normal, sa dureze o viata si sa fie bine gandit si asumat.
Mai nou (iar picanterii dar se pare ca ele dau cu adevarat nota de ‘realism’ care ne doare atat de tare), am aflat si despre lupta dintre ‘cei vechi’ si unii mai noi la UNATC – am aflat despre asta pur intamplator, pe o retea de socializare. N-am fost surprins atat de mult de incremenirea ‘dinozaurilor’, cat de ‘talibanismul’ celor noi, de rapacitatea cu care sunt oricand gata sa se instaleze in loc. Mi s-a facut frica, recunosc, de cat de violent ar putea interveni schimbarea. Absenta unei legaturi autentice intre generatii, intre metode si viziuni vechi si noi, la care se adauga aspiratiile care se limiteaza numai la ‘vreau sa ma ajung’: toate acestea fac imposibila o trecere lina, profitabila si logica de la o etapa la alta, de la o perioada la alta. Se pun in scena tot felul de ritualuri purificatoare si revolutii de fatada si pentru ce? Nu cumva pentru a masca vidul din spatele lozincilor de schimbare, inoire s.a.m.d.? Nu cumva numai pentru ca unii sa poata sa ia locul altora?
In teatru, putrefactia si decaderea sunt si mai adanci si mai de nesuportat. Manageri de la care te-ai astepta sa inoveze, sa deschida drumuri, sfarsesc prin a amorti ca in niste tablouri vivante (insotiti de cortegii dezolante), perpetuand fie suse, fie actori provinciali din punct de vedere al creativitatii, regizori reciclati sau in mod fatal mediocri si superficiali. ‘Teatrul romanesc’, daca imi permiteti, isi exhiba amortirea si somnul intr-un mod deplorabil si tragic. Teatrul romanesc este, in acest caz si in aceste timpuri, nefericita si uracioasa prelungire (si nu oglindire, cum vroia Shakespeare) a unei societati care nu stie ce vrea, care nu are idee si ideal pentru care sa lupte, ci pluteste in deriva, in ape tulburi. Si pana cand?
Teatrul romanesc este momentan un amestec de reziduuri ale unei candva puternice (dar nu stiu cat de autentice) ancorari intr-un sistem in majoritate Stanislavskian (traditia rusa de interpretare), ce se combina mai nou cu niste dezgustatoare si fetide fragmente de jalnica imitatie a teatrului vestic contemporan (iar in privinta lui ‘contemporan’ am indoieli, pentru ca la noi lucrurile tind sa ajunga cu o oarecare intarziere). Adica, ce-a mai ramas, cu ce mai gasim si noi pe ici pe colo si ce s-o alege pana la urma, Dumnezeu cu mila! O cacofonie jalnica care tradeaza o adanca lipsa de sens in societate in ansamblu, reverberand intr-un extrem de periculos, pervers si provincial de dolce far niente artistic.
Si ce solutii as fi putut eu propune cand vad lucrurile intr-o asa lumina? Sa-i fi sfatuit pe unii (multi) sa mearga la cursuri de gasire de sens? Ce solutii se pot gasi pentru un teatru al unei societati inselate si auto-inselate, care se desfata atat de periculos in propria-i sordida si ingrijoratoare deriva?
La plecare… ca eu plec (v-am spus, nu-i asa, ca eu plec?)… nu pot sa spun decat ca e vremea fierei… a bilei amare care se revarsa cu greu, tarand tot corpul printr-o criza oribila, lunga si dureroasa.
Eu scriu la plecare (dupa opt ani) undeva intr-un aeroport in rastimpul dintre doua avioane. Sunt intre doua tari, intre doua limbi si lumi. Sunt poate salvat… pentru ca sunt dezlegat de lumea de fiere si adapostit in siguranta in acest spatiu de trecere dintre doua avioane. Eu raman deci aici: intre doua tari, intre doua lumi, limbi si timpuri. Si ce solutii obiective ar putea sa propuna unul ca mine?